Manual de fericire pentru clasa I

Manual de fericire pentru clasa I

Mihnea are 8 ani. In pauzele dintre ore, inspecteaza concentrat gardul verde de pe marginea aleilor, ca sa gaseasca gargarite si paianjeni. Vorbeste cu pasiune despre formele si culorile gandacilor, este foarte direct si spontan, are ochii vii si puterea de a te scana dintr-o privire. Cand se asaza in banca, are un aer posac si condescendent. Ii face pe plac invatatoarei – sta adica relativ cuminte si isi copiaza sirurile de cuvinte de pe tabla, socoteste in ritm cu ceilalti, iar cand primeste reprosuri de orice fel, are de obicei o privire ironica, pe sub sprancene si intelepciunea omului care-si zice ”treaca de la mine!”. Mihnea e un elev bun, dar nu unul fericit.

Recomanda aceasta pagina! Un parinte iti va multumi:

Sofi are 6 ani. Abia a intrat la scoala. Parintii ei au crescut-o ca pe un partener in familie. I-au dat impresia ca alege mereu alaturi de ei si autoritatea unor puncte de vedere. Invatatoarea ei are 50 de ani si crede ca bunul ei nume are la baza o autoritate incontestabila. S-a mandrit mereu ca este ascultata si respectata de copii. Astazi, la ora de Pictura, Sofi a refuzat sa termine lucrarea. Nu e prima oara cand isi testeaza refuzurile pe Doamna si urmareste cu oarecare satisfactie ce efect are replica ”m-am plictisit”. Ii place s-o vada incruntandu-se si pierzand controlul tuturor motivatiilor impuse cu sarg si solemnitate de atatia ani.

Bianca e clasa a III-a. Este un lider innascut. Vorbeste mult si bine, aduna in jurul ei, spontan, copii de toate varstele. Are pentru ei o sumedenie de idei de jocuri. Le confectioneaza de-acasa tot felul de cartonase si biletele pentru nu-stiu-ce competitii inventate de ea. Poarta palarii interesante si are mereu un aer preocupat, de adult care pune vesnic ceva la cale. In banca, insa, e cu totul o alta poveste. Doamnei ei nu-i place deloc aerul asta de om cu alte prioritati. Din simplul motiv ca Bianca nu-si calibreaza niciodata atat de frumos pasiunile si pe tema din caiet. Acolo pierde litere pe drum, expediaza cu talent exercitii neterminate si trateaza cu nedumerire nedisimulata nenumarate urme de pix rosu.

Cunosc sute de copii ca ei (multi inca vizibili in clasele primare, pentru ca la gimnaziu, invata deja sa se camufleze sau sa reprime cine sunt cu adevarat). Unii sunt teatrali si expresivi: pot interpreta orice poveste gesticuland sau dansand (desi se fatate in banca sau trantesc glume tare incomode pentru cel de la catedra); altii modeleaza extraordinar in plastilina sau deseneaza povesti complexe, in miscare, cu personaje inedite (au insa un aer absent si tare plictisit cand o asculta pe Doamna); unii au o multime de curiozitati si intrebari pe orice alta tema (sunt insa prea volubili si intrerup ora parca prea des), etc.

Toti copiii acestia invata in scolile romanesti – unii mai devreme, altii mai tarziu – ca este ceva in neregula cu ei. Ei nu se incadreaza in modelul acceptat de invatatori si profesori: acela al unui individ convenabil, concentrat pe sarcini de rutina si adaptat fara probleme la stilul directiv: copilul care inghite adevaruri fara sa-si fi pus prea multe intrebari, copilul dirijabil, copilul purtat de mana, cu ochii inchisi, printre capitole, teme, teste, examene, concursuri si lasat de sistem, la urma, in drumul mare, singur si c-o diploma in mana.

Am stat adesea de vorba cu invatatoarele acestor copii. Aproape toate au in cap paradigma unui dirijor aflat in fata unei orchestre, ai caror muzicieni tin acelasi instrument. Putine si asuma riscul de a pune in mainile fiecarui copil un alt vehicul sonor. E foarte greu sa armonizezi vibratii diferite si sa obtii un fir melodic descifrabil. E de mii de ori mai comod sa cantam toti aceeasi partitura, la aceleasi clape. De asta s-au inventat inspectorii pe care ii primim cu asa infrigurata incantare: ei sunt masura linistii noastre personale ca trebuie sa procedam cu totii la fel. Ar fi extrem de tulburator sa avem libertati. Ne plac reglajul extern si participarea sincrona la un act mecanic si dezumanizant.

Putini stiu ca nimeni si nimic nu le opreste pe aceste doamne sa-si reorganizeze materia dupa bunul plac sau dupa cele mai spectaculoase si antrenante scenarii. Nimeni si nimic nu poate opri o invatatoare sa predea tematic: sa integreze in orele de matematica informatii si curiozitati din lumea vie; sa aduca la orele de Citire texte alternative din orice alt domeniu de cunoastere; sa exploreze la orele de Muzica vibratiile corzilor si legile care produc sunete, sa experimenteze constient, la orele de Sport, legi fundamentale ale fizicii. Nimic nu le opreste sa le povesteasca la Desen copiilor despre chimia pigmentilor, volume si planuri sau la orele de Civica sa dea fiecarui profil de copil suficienta validare emotionala si increderea ca este loc sub soare si pentru Sofi, si pentru Mihnea si pentru Bianca. Sau mai ales pentru ei.

Putini parinti stiu ca manualele nu sunt obligatorii, iar exercitiile din ele nu sunt nici pe departe un scop in sine. Nimeni nu poate obliga niciun profesor sa urmeze un manual. El este un instrument – mai bun sau mai prost – de care orice pedagog se poate lipsi in totalitate. Singurul document obligatoriu este Programa scolara. El este extrem de general formulat si foarte permisiv. Ii poti atinge obiectivele organizand invatarea in zeci de moduri. Poti introduce, fara probleme la clasa, vocea fiecarui copil: poti porni de la curiozitatile lor, poti folosi gargarita gasita de Mihnea in curte – ca pretext inteligent pentru orice inceput de ora. Poti folosi magnetismul social al Biancai la organizarea echipelor de lucru si o poti provoca pe Sofi sa alunge plictiseala din clasa cu idei originale. Poti face o ora in asa fel incat fiecare copil sa aiba o voce si fiecare privire sa straluceasca.

Problema este alta. Nu stiu cati profesori sau invatatori au ei insisi moduri de operare atat de flexibile in gandire si actiune. Multi dintre ei mi-au raspuns dezarmant ca nu cunosc materia in sine, ci manualul. ”Eu nu stiu Fizica – mi-a spus o prietena profesoara – eu stiu manualul de Fizica.” Cu alte cuvinte, copiii nostri sunt in majoritate pe mana unor functionari care opereaza rigid cu textul legii in mana. Fara interpretari si fara conexiuni. Or, inteligenta si cresterea interioara inseamna in primul rand o retea spectaculoasa de idei si informatii, de legaturi multiple si circulatie activa in toate directiiile a ”aha-urilor”.

Pe de alta parte, de ce sa ne batem capul, daca totusi obiectivele noastre sunt diplomele, nu materia cenusie din spatele lor? Nici parintii nu sunt foarte circumspecti cand vine vorba de nota 10. Se bucura pur si simplu, fara sa doreasca sa afle ce exista dincolo de ea. De aceea, invatatoarea aceasta de care vorbeam, nu simte nicio urgenta sa inoveze, nici nu se deranjeaza sa aseze invatarea pe mecanisme alternative, altele decat cele descrise algoritmic in manual.

Este incredibil cat de bine ne-am sincronizat in aberatie si prostie la nivel national: cat de bine functioneaza controlul inspectiilor scolare si cati oameni bat drepti din picioare, cu ochii inchisi, fara sa-si puna nicio intrebare. Ce-ar fi sa folosim acest teribil adevar in avantajul nostru: adica sa introducem – ironic – schimbarea tot prin parghiile supunerii si ale conformismului orb? Am inteles. Nu avem bani, nu vrem sa reducem numarul de catedre, n-are sens sa deranjam interese politice.

Putem insa face ce stim noi mai bine de 25 de ani incoace: putem scrie legi si regulamente. De ce sa nu le scriem despre invatarea tematica, interdisciplinara si transcurriculara? De ce sa nu producem cu acelasi nesat proceduri stufoase despre cum sa crestem mintile copilor pornind de la principiile sanatatii mentale si emotionale? Daca s-ar tipari o mare si clara viziune, in litere de-o schiopa, pe holurile scolilor, despre cum planuim cu totii sa alungam prostia din clase si din cancelarii? Sunt sigura ca s-ar gasi imediat o echipa suficient de constiincioasa care sa reorganizeze disciplinele actuale incrucisand putin informatiile si armonizand tematic continuturile. Eu sunt zilnic in contact cu zeci de astfel de oameni. Ar face-o toti cu mare placere, chiar si daca ar trebui sa suporte vreo confiscare politica sau asumare cinica de merite. Niciun cost n-ar fi prea mare, cand vine vorba de copii.

Daca marii pedagogi in viata ai acestei tari s-ar apuca sa scrie cateva ghiduri explicite, cateva didactici practice despre cum altfel poti alcatui scenariul unei lectii? Mura-n gura chiar si pentru prietena mea de Fizica. Scenarii prietenoase despre mecanismele gandirii si retete care aduc curiozitatile si intrebarile copiilor in prim-plan? Ce ne-ar costa sa introducem schimbarea pe furis, sub forma care place si este familiara tuturor: regulamentul, legea, controlul?

Adica, daca am fost atat de sistematici si coerenti in prostie, de ce sa nu folosim aceleasi parghii productive si pentru inovatie?

Articol publicat pe www.contributors.ro




Fara comentarii

Lasa un comentariu