Copilul in panica

Copilul in panica

Angoasele constituie chiar mersul dezvoltarii umane insotind omul inca de la nasterea sa. Acestea sunt naturale, general umane si interne chiar daca sunt proiectate in exterior. De pilda, un copil se sperie de umbrele inserarii, dar sursa spaimei sale este una interna. Poate avea un cosmar in urma ascultarii unei povestiri clasice, povestirea insa a fost doar motivul ce a permis exprimarea unei spaime existente deja.

Recomanda aceasta pagina! Un parinte iti va multumi:

Una dintre etapele drumului spre independenta tine de capacitatea copilului de „a fi ingrijorat” (Winnicott). Copilului ii poate fi teama sa nu se rataceasca, sa nu cada de la etaj, sa nu fie furat de cineva, sa nu moara el sau parintii. El este adesea interesat de boala celor din jur si foarte usor impresionat de durere. Toate acestea au o natura ambivalenta, copilul este interesat si inspaimantat in acelasi timp.

Pe masura ce evolueaza, copilul isi consolideaza simbolicul, ca o capacitate psihica de a contine si gestiona toate aceste spaime. Parintii sprijina copilul in dezvoltarea lui, fiindu-i constant aproape.

Adesea copiii exagerat de anxiosi au parinti care, in loc sa sprijine distinctia dintre fantasma si realitate, folosesc fantasmele ca amenintari in viata reala: „Doctorul iti va taia putica daca mai pui mana pe ea!”, „Daca nu esti cuminte am sa te dau altor parinti!”, „Te duc in padure si te las acolo!”, „Nu te mai iubesc daca nu faci ce spun!”, „Vine Ba-Ba-ul daca nu mananci tot!”. Toate aceste amenintari par scoase direct, fara nicio cenzura, din inconstientul si experientele infantile ale parintilor. Prin acestea se deschide o „poarta” prin care realitatea este invadata de obiecte fantasmate, magice. Copilul nu se mai poate opune acestor fantasme decat tot magic: prin compulsii si ticuri, prin obiecte fobice. Copilul poate deveni astfel rob al apararii sale, insarcinat cu separatia celor doua lumi instabile (a fantasmei si a realitatii). Adesea solicitarea depaseste puterea copilului, iar el clacheaza in boala.

Izolarea:

Un copil confruntat cu un mediu mereu surprinzator si instabil nu are ragazul adaptarii. El se afla intr-o stare permanenta de nou-nascut. Totul este prea mult, prea neasteptat, prea greu – asa incat copilul nu poate fi decat perplex, in stare de panica ce-i paralizeaza reactiile.

Este un copil ce nu dispune de un mediu matern care sa intermedieze intre lumea reala si cea asteptata (spre deosebire de copilul hiperactiv, nici nu a dispus vreodata). Copilul fara continere materna se afla in cadere libera, abandonandu-se, negasind elemente externe de agatare.

Remediile pot veni din imbunatatirea starii mamei ce poate fi deprimata, haotic speriata sau impasibila, absenta. Mama poate gasi resurse pentru autosustinere si reparatie a relatiei cu copilul. Este posibil insa ca ea sa nu poata gestiona in nici un fel ceea ce i se intampla, adecvarea la copil fiind mai mult decat i se poate cere. In acesta situatie, cel mai probabil, chiar mama va fi aceea ce va simti nevoia de a delega functia materna tatalui, unei bunici sau unei bone stabile si dedicate. Dupa o perioada, ea isi va putea reintra in functie sau nu, dar copilul va beneficia de sprijinul fara de care este in pericol de a ajunge autist.

Sursa: „Cum intampinam copilul ca parinti, bunici, medici si educatori” – Speranta Farca




Fara comentarii

Lasa un comentariu