Viaţa fără „probleme” cred că ar fi extrem de plictisitoare şi, mai degrabă, cred că n-ar fi! Situaţiile problematice, conflictele apar în drumul nostru chiar dacă ne place sau nu, chiar dacă vrem sau nu, chiar dacă suntem pregătiţi sau nu. Iar când un conflict apare, de obicei există două tipuri de răspuns: fugă (când evităm rezolvarea conflictului/situaţiei problematice) sau lupta (când suntem dispuşi să rezolvăm problema apărută). Învăţarea acestor răspunsuri are loc încă de la vârsta copilăriei.
De câte ori nu suntem martorii unor conflicte între copii la locul de joacă, acasă (când piticul nostru mai are frăţiori), la grădi, sau la şcoală? Aceste conflicte sunt inevitabile, iar noi, părinţii, avem datoria de a-i învaţa cum să-şi rezolve în mod adecvat situaţiile problematice.
„De ce să-l învăţ să-şi rezolve conflictele în mod adecvat/pe cale paşnică, amiabilă?” mă întreabă mulţi părinţi. „Dacă un copil l-a lovit, mi se pare firesc să dea şi el înapoi, că doar n-o să stea ca un mototol să fie lovit! Ochi pentru ochi şi dinte pentru dinte!” Pare să fie o soluţie a rezolvării conflictelor, însă este ea cea mai bună? Un pumn tras atrage după sine un alt pumn, iar acesta încă un altul, astfel că are loc escaladarea conflictului, şi nu rezolvarea lui. Este ceea ce ne dorim? Se ştie că dezvoltarea abilităţilor implicate în rezolvarea pe cale amiabilă a conflictelor (abilităţi de autocunoaştere, abilităţi de comunicare, competenţele emoţionale) duc la dezvoltare personală şi la prevenirea comportamentelor de risc în adolescenţă (consum de alcool şi droguri, fumat etc).
Ce să faci, atunci?
• Fii un exemplu pentru copilul tău!
Pentru că noi, părinţii, suntem primele fiinţe care intră în contact cu copiii noştri şi pentru că aceştia din urmă învaţă prin imitaţie; astfel, noi oferim alternativele şi strategiile de rezolvare a conflictelor. Copilul va fi foarte atent la modul în care tu, părintele lui, vei rezolva/soluţiona o simplă ceartă cu soţul/soţia, un prieten, cum vei soluţiona un conflict la serviciu sau, pur şi simplu, în viaţă de zi cu zi (cu un vecin, sau chiar cu copilul, de exemplu). Vei ţipă şi vei adresa cuvinte grele, vei agresa, te vei înfuria şi vei lovi? Acelaşi lucru îl va face şi copilul tău pentru a-şi rezolva conflictele. Vorbeşte cu piticul tău despre ceea ce te-a supărat, despre emoţiile pe care le-ai avut, dar şi despre modul în care ai reuşit să rezolvi acea situaţie/o situaţie problematica. De preferat este că, atunci când nu ai reuşit să rezolvi un conflict im mod adecvat, să inventezi o strategie optimă pe care să i-o spui copilului.
• Ascultă-l în mod activ!
Nu e suficient să-l priveşti în ochi şi să dai aprobator din cap, ci, mai degrabă, oferă-i copilului posibilitatea de a se exprimă, de a spune ce s-a întâmplat şi cum vede el lucrurile, cum s-au întâmplat lucrurile din punctul lui de vedere şi încurajaţi discuţia cu el, punându-i întrebări clarificatoare.
• Nu minimalizaţi problema şi nici nu-i spuneţi copilului ce să facă!
„Ada nu se joacă cu mine!”; „Alex mi-a luat mingea!”, „Andreea nu vrea să se joace de-a v-aţi ascunselea!”
Răspunsurile de tipul „Lasă, nu-i aşa o problema că nu se joacă Ada cu ţine!”, „Şi ce dacă Alex nu-ţi da mingea!?! Joacă-te şi tu cu altceva!” da sentimentul copilului că nu e important pentru dumneavoastră ceea ce i se întâmplă, că „problemele” lui sunt lipsite de importantă, iar asta îi va afecta imaginea de sine şi încrederea în forţele proprii.
• Încurajaţi identificarea corectă a emoţiilor!
Fiţi atenţi la reacţiile emoționale ale copilului, însă daţi dumneavoastră „tonul” prin identificarea propriilor stări emoţionale şi verbalizarea acestora. Ajutaţi copilul să identifice emoţiileacestora (frică, bucurie, furie, tristeţe, dezgust, neplăcere, ruşine, jenă), dar şi gradele lor de intensitate (pentru că una e să fii doar nemulţumit sau să nu-ţi placă ceva şi cu totul altceva este să te înfurii de-a binelea şi să începi să loveşti sau să vorbeşti urât) , pentru a învăţa să identifice o gamă mult mai largă de experienţe afective. Faceţi lucrul acesta citind împreună povestioare scurte şi identificând emoţiile personajelor; jucaţi-vă cu jucăriile lui preferate – aici ursuleţul se întristează, astfel, poţi să numeşti elementele nonverbale ale tristeţii (guriţa se lasă, ochişorii sunt coborâți, mersul este greoi şi încet, umerii sunt aplecaţi şi bobiţe de lacrimi încep să-i curgă); iepurașului îi este frică – identificaţi, aici, elementele nonverbale ale acestei emoţii; leul se înfurie etc. Toate acestea sunt realizate cu scopul de a identifica corect emoţiile propriei persoane, dar şi ale celorlalți copii. De asemenea, întrebaţi copilul: „Tu cum te-ai simţi dacă ai fi în locul lui? Şi ce ai face? Şi ce i-ai spune celuilalt copil? (de exemplu, când loveşti pe cineva cu mingea, când cineva aţi ia jucăria, când râzi de un alt copil sau un alt copil râde de tine).
• Identificaţi împreună soluţiile conflictului!
Să-i dictaţi ce să facă, să-i daţi sfaturi este mai puţin util decât să ajutaţi copilul să exprime ceea ce simte, să-şi spună punctul de vedere, să identifice cum s-a simţit celălalt copil şi să-l ajutaţi, astfel, să identifice singur soluţia.
Ajutaţi-l să identifice mai multe soluţii pentru aceeaşi problemă (pentru că orice problemă are mai multe soluţii chiar şi în matematică, în viaţă cu atât mai mult), dar să identifice şi consecinţele fiecărei soluţii, alegând-o pe cea potrivită.
Principiul „ce ţie nu-ţi place, altuia nu face!” pare să funcţioneze bine la unii copii („Ţie ţi-ar plăcea să-ţi ia cineva mingea fără să-ţi ceară voie?”
• Puneţi-l „în papucii celuilalt”! Învăţaţi-l empatia!
A-l întreba pe copil despre emoţiile celuilalt („Cum crezi că s-a simţit Alina când ai lovit-o?”) , dar şi despre ce ar putea spune celălalt copil că s-au întâmplat lucrurile îl ajută pe puşti să vadă lucrurile din altă perspectiva şi să înţeleagă că, poate, de data asta nu a avut dreptate. Când ne certăm, fiecare tinde să creadă că el este cel care are dreptate şi nu cel din faţa lui (altfel nu ne-am mai certa), iar copiii, care au abilităţile de comunicare şi relaţionare în dezvoltare şi tind să vadă totul în alb-negru, cu atât mai mult cred că doar ei au dreptate. E bine să le spunem că sunt momente în care nu au dreptate, că se poate întâmplă să greşim.
• Învăţaţi copilul să respecte drepturile personale ale celuilalt!
Prin stabilirea unor standarde de comportament, a unor limite pe care nu le poate depăşi, dar şi prin impunerea unor valori, principii de viaţă, învăţăm copilul că fiecare are anumite drepturi pe care nu avem voie să le încălcăm (de exmplu, să lovim pe cineva în parc, să vorbim urat unui alt copil, cum nici un alt copil nu are dreptul să ne lovească sau să ne agreseze).
• Lăudaţi copilul şi încurajaţi-l!
Ori de câte ori rezolvă un coflict/situaţie problematică pe cale amiabilă (folosind comunicarea verbală asertivă şi nu forţa sau comunicarea agresivă), lăudaţi-l pentru acest lucru. Se va simţi mândru şi mult mai încrezător! Pentru că părinții tind să uite să laude sau să încurajeze copilul ori de câte ori s-a comportat adecvat şi tind să critice doar comportamentele neadecvate, e bine să ne aducem aminte că lauda şi încurajarea ne ajută să facem în continuare ceea ce facem bine.
• Bunele maniere să fie mereu la îndemână!
Există câteva cuvinte care par să fie magice în comunicarea interumană (există studii de psihologie în acest sens): „te rog!”, „scuză-mă!”, „mulţumesc!”, „iartă-mă!”. Fiţi primul care le foloseşte în relaţionarea cu ceilalţi şi cu propriul copil şi încurajaţi-l şi pe el să le folosească.
Mirela Tiganas
Psiholog clinician specialist/psihoterapeut
[email protected]
www.psymind.ro
