Odată cu începerea vietii de școlar, copiii noștri pășesc într-o altă etapă a vieții, o altă dimensiune, care are provocările ei. Grădinița a trecut, iar joaca se transformă în ceva mai serios! Copilul are deja un program (trebuie să ajungă la timp a școală, să-și facă temele, să meargă la opționale etc) pe care trebuie să-l respecte, iar în viața lui apare o nouă figură, cu o autoritate mult mai mare decât o avea doamna educatoare: doamna învățătoare.
Astfel, că ne dăm seama sau nu, că vrem să acceptăm sau nu, tot ceea ce face și simte învățătorul are o influență asupra copilului. Emoțiile învățătorului/învățătoarei sunt preluate de către elevi; dacă zâmbește sau e morocănos, dacă e vesel sau dacă este trist, dacă e optimist sau, mai degrabă, pesimist, dacă are energie sau nu influențează copilul și atmosfera de lucru la școală.
Stilul de lucru al învățătorului, pe lângă starea lui emoțională care presupune și maniera de a comunica școlarilor și cu școlarii, are un impact deosebit în stilul de lucru al copilului.
Ce te faci tu, părinte drag, când copilul reacționează disproporționat la greșeli? Când își face temele și, dintr-o dată, la o mică „greșeală” începe să plângă (și nu reacționa așa înainte), folosește excesiv picul (acel pix care șterge), poate să înceapă să tremure, se înroșește și începe să se întrebe „Ce-o să spună, oare, doamna învățătoare?”, „Ce-o să-mi facă?”, „Dacă mă va certa?”. Primul lucru în astfel de cazuri este să punem întrebări de clarificare copilului: „Ți-a spus ȚIE vreodată ceva doamna învățătoare? Dacă da, ce anume? Ți-a făcut obeservație? Ce anume ți-a spus? Este justificată reacția ta față de această greșeală? Hai să vedem!”. După clarificare, pasul următor ar putea fi „normalizarea” situației: „Este firesc să greșim. Toți oamenii greșesc. Nu există oameni perfecți și nici oameni care să știe absolut totul! Este foarte bine că ți-ai dat seama de greșeala făcută și important este să fim mai atenți data viitoare, pentru a nu o repeta. Ai scris greșit litera „p”? Nu-i nimic, te rog să fii mai atent data viitoare.” Atitudinea noastră trebuie să fie una de înțelegere și suport. A-l certa pe copil, a-l critica, sau a-i face observație „Iar n-ai scris frumos! Iar nu ai fost atent! Ți-am spus doar de o sută de ori asta!”, a-l eticheta „leneșule!”, „neatentule!”, „tăntălăule!” nu fac altceva decât să anxieteze copilul și mai mult și să-și piardă și ultima picătură de încredere în forțele proprii. Pentru a-i crea copilului nostru o atitudine propice învățării, trebuie ca noi înșine, ca părinți, să fim calmi și să adoptăm o atitudine de înțelegere. „Bine. Hai să vedem! Uite, aici ai scris frumos litera „p”. Te poți strădui să faci mai bine/ să scrii mai bine/ să rezolvi cu mai mare atenție exercițiul. Poți! Hai să facem acum o scurtă pauză și după 10 minute să reluăm sarcina.”
Până la un punct este firesc ca școlarul să fie preocupat de modul în care scrie sau rezolvă anumite sarcini. Însă, în momentul în care gândurile de tipul:„Vai, iar am greșit!”, „Ce-o să-mi spună doamna/domnul?”, „Ce-o să-mi facă?”, „Iar o să mă certe doamna/domnul!” sunt din ce în ce mai dese și împiedică școlarul să-și rezolve sarcinile de lucru pentru acasă, situația trebuie investigată cu mai multă atenție. Rolul părintelui este ESENȚIAL. Modul în care noi reacționăm și explicațiile date copilului sunt extrem de importante. Discuția trebuie să aibă loc inclusiv cu doamna învățătoare/ domnul învățător. Vedeți ce s-a întâmplat (dacă s-a întamplat ceva, cum anume a reacționat copilul? Dar învățătorul?); este justificată reacția exacerbată a copilului? Este foarte posibil să nu i se fi întâmplat copilului nimic, ci altuia, iar școlarul nostru preia reacțiile emoționale și începe să fie preocupat că i se poate întâmpla chiar lui (deși nu există niciun motiv pentru asta).
PONT: dacă vrei să vezi cum se desfășoară o zi de școală, care este modul de relaționare al învățtătotului cu școlarii, joacă-te acasă, cu copilul tău, de-a școala, folosind jucării de pluș/păpuși. Ai să fii surprins să vezi cu câtă acuratețe sunt redate unele situații. Dacă sesizezi ceva în neregulă, care te pune pe gânduri, pune întrebări de clarificare copilului și/sau vorbește cu învățătorul pentru a înțelege mai bine situația și a lua cea mai bună decizie.
Un stil autoritar de comunicare cu copilul (atât al părinților, dar și al învățtătorului-țipatul, atragerea atenției în mod excesiv, criticarea comportamentelor în defavoarea încurajării, etichetarea) poate da naștere sentimentului de frică, frică de a (nu) greși, iar acesta atrage după sine erodarea imaginii de sine a copilului, lipsa încredererii în propriile forțe programează copilul la eșec/greșeli (cu cât ți-e frică mai tare că vei greși, cu atât vei greși mai des), inhibă școlarul, îi poate crea sentimentul rușinii și al jenei, comunicarea cu adultul care reprezintă autoritatea va fi inhibată și ea, copilului fiindu-i „frică” să mai întrebe ceva, să mai spună ceva (și, apoi, ne întrebăm de ce nu ne spune ce se întamplă cu el).
Copiilor care vin în terapie cu acestă problematică, le spun povestea ”Teama de greșeli a Dorei” („Povește terapeutice”, autor Virginia Satir), pe care v-o recomand cu căldură și dumneavoastră.
Mirela Tiganas
Psiholog clinician specialist/psihoterapeut
0751291115
foto; shutterstock
