In lumea in care ne aflam, unii oameni decid sa traiasca fara bani si o fac ani la randul dupa ce-si evalueaza riguros nevoile, despartindu-le pe cele false de cele autentice iar mai apoi centrandu-si existenta pe valorile care nu pot fi obtinute cu bani. Auzim despre case off grid, adica nebransate la vreo retea oarecare, capabile sa-si obtina curentul electric de la soare si vant, apa din panza freatica si de la ploaie, energia termica din orientarea fata de punctele cardinale. Exista orase care-si propun programe zero waste ambitioase, cartiere care convertesc terenuri virane in minunate gradini urbane ecologice, calatori pe bicicleta in jurul lumii, femei care nasc acasa prunci care nu vor fi vaccinati niciodata si mestesugari care reinvie ocupatii centrate pe producerea manuala de obiecte unicat sau la scara mica.
Toate exemplele din paragraful anterior au un denominator comun: evadarea din sistem. Poti refuza banii, factura de curent electric, poluarea de orice fel sau sa castigi banii dintr-o activitate de tip industrial (cam toate metodele moderne sunt tributare unei abordari de tip banda de montaj, inclusiv invatamantul, oricat de greu ar parea de acceptat la o privire superficiala!). Fiecare gest in parte este marturia neincrederii in solutiile prefabricate pe care ni le ofera acum societatea si pe care cei mai multi dintre noi le inghitim pe nemestecate, pentru ca asa-face-toata-lumea. O nejustificata gregaritate ne face pe noi sa-i privim cu suspiciune pe toti cei care rup randurile, fie ei vegani, amatori de drumetii ecvestre sau freelanceri.
Intamplarea face ca zilele astea doua persoane publice au decis sa-si retraga copilul din scoala de stat in favoarea scolii acasa. S-a dezlantuit, cum era de asteptat, furtuna, pentru ca romanilor le place foarte mult sa se schimbe totul, dar numai daca schimbarile sunt in punctele neesentiale. Am dat dovada, ca de obicei, ca suntem cei mai cuminti rebeli de pe planeta, fiorosi in nemultumirea noastra dar blanzi cu stapanul. Din toate partile, profesori, bloggeri si feisbucisti, nu ne-am putut abtine: de la datul cu parerea la oferitul de solutii, am oferit spectacolul neserios al unei natiuni care nu mai poate de grija altuia, dar mai ales de grija sistemului. Ne comportam ca si cum, daca ni s-ar pune in mana o galeata cu var si un sac de glet, n-am gasi nimic mai bun de facut decat sa ne renovam voios puscariile. Pentru ca, nu-i asa, sunt puscarii, dar sunt ale noastre, si trebuie sa fie curate si prezentabile.
Sa lamurim dintru inceput lucrurile, pentru ca lipsa de informatie e pe masura parerismului unora: scoala acasa nu este o forma de abandon scolar, ci o alta scoala. De fapt, dat fiind faptul ca invatamantul public nu se mai ocupa demult de educatie, ci strict de scolarizare, cea mai buna definitie pentru homeschooling este: educatie si scolarizare la domiciliu. Aceasta alternativa la sistemul patronat de stat este prevazuta de constitutia Belgiei, Irlandei si Italiei, fiind legala in: Austria, Cehia, Danemarca, Estonia, Finlanda, Franta, Ungaria, Islanda, Letonia, Luxemburg, Norvegia, Polonia, Portugalia, Rusia, Slovacia, Slovenia, Elvetia, Ucraina, Marea Britanie. In unele dintre aceste tari, exista diferite restrictii, mergand de la obligatia examinarii periodice a copiilor in scolile publice, si pana la obligatia implicarii personalului calificat in pedagogie (Islanda).
Pe de alta parte, educatia la domiciliu este interzisa in: Albania, Andorra, Bielorusia, Bosnia si Herzegovina, Bulgaria, Croatia, Cipru, Germania, Grecia, Liechtenstein, Lituania, Macedonia, Malta, Moldova, Muntenegru, Olanda, San Marino, Serbia, Spania si Suedia. Romania are o pozitie in sensul interzicerii homeschooling-ului, in sensul ca furnizeaza servicii pedagogice la domiciliu doar pentru copiii cu deficiente care ii fac netransportabili sau greu transportabili, interzicand prin Codul penal initiativele private in aceasta directie (art. 380, Impiedicarea accesului la invatamantul general obligatoriu).
Avem, pe continentul european 23 de tari care au legalizat homeschooling-ul contra 20 care il interzic. Statistic, aceste cifre nu dovedesc, fireste, nici ca alternativa la invatamantul de stat este buna, nici ca este rea, pentru simplul motiv ca statistica nu dovedeste cel mai adesea nimic daca e lasata singura. Numai ca nu putem sa nu observam ca o buna parte din lumea “buna” (adaugam in treacat: Canada, Statele Unite si Australia) a scapat de obsesia totalitara a inregimentarii copiilor intr-o paradigma educationala unica. Adica, nu se prapadeste lumea daca o comunitate de familii pune mana de la mana si-si creste copiii, atat prin implicare personala cat si platind serviciile unor profesori. Nu se darama ministerul educatiei daca unii copii vor fi educati fara catalog, fara sali de clasa, fara note si fara succesiunea ore-recreatii-ore.
Si totusi, dupa secole de invatamant public, de unde admiratia unora, gata sa sparga randurile, pentru scoala acasa? Ei bine, cred ca homeschooling-ul este din aceeasi familie cu toate cele ce se gaseau pe langa casa omului pe vremea cand acasa era mai mult decat un dormitor si o telecomanda de televizor (familie, economie, mitologie comunitara etc). Genul proxim al scolii acasa este format din: gradina si livada ecologica, productia de energie la scara redusa, prepararea mancarurilor si a conservelor, repararea instrumentelor defecte, alaptatul natural, nasterea acasa. Inainte de marea externalizare domestica, adica mutarea economiei in fabrici, inainte ca nasterea si moartea sa se mute la spital, ca boli ordinare care necesita asistenta medicala, educarea copiilor tinea de familii si comunitati la scara umana. Este naturala, chiar foarte probabila preferinta pentru scoala acasa la cineva care a invatat sa-si produca hrana naturala, are o fantana de unde extrage apa necontorizata, citeste mult si este cat se poate de critic in privinta impactului noilor tehnologii asupra tinerei generatii.
S-au spus multe zilele astea despre scoala acasa, lucruri bune si corecte dar si bajbaieli incarcate de confuzii, acompaniate de nelipsitele bascalii (homeschooling este un fel de playback) prin care orice subiect, oricat de grav si serios, este redus la o sursa de amuzament. Cu toti par sa piarda din vedere un argument masiv in favoarea alternativei la invatamantul clasic: calitatea. Sa zicem ca ai un pustan care vrea la opt ani sa-i citesti despre Michelangelo Buonarotti, si care nu casca de plictiseala nici macar la paginile despre Lorenzo Magnificul si Florenta secolului al XV-lea. Sau care-ti poate explica, la aceeasi varsta, de ce Epopeea lui Ghilgames este mai importanta decat Cantecul Nibelungilor, dupa niste repere pe care le-a descoperit el. Sau care stie mai multa teorie muzicala decat un elev de clasa a VIII-a, pentru ca intamplator e indragostit de Frederic Chopin si ia lectii de pian. Pentru un copil cu asemenea interese, sala de clasa se transforma intr-un loc al torturii prin plictiseala. Nu spun ca nu poate invata lucruri utile si de acolo, fireste ca poate, dar per total pierderea de timp face ca exercitiul sa fie nepermis de asimetric.
Pentru ca astfel de copii, mai numerosi decat credem, deschid manuale in care, niste adulti specialisti in pedagogie decid in functie de un copil abstract, copilul mediu. Pot sa spuna multi editorialisti ca invatamantul actual cultiva performanta, eu sunt cat se poate de rezervat in privinta acestei evaluari. Realitatea este ca, in Romania si peste tot in lume, invatamantul de masa evolueaza in functie de niste repere ale mediocritatii care mutileaza tot ce se cheama exceptional. Daca o vocatie se implineste, de regula nu este gratie invatamantului de masa, ci in pofida acestuia. Genul acesta de supradotare infloreste in scoala acasa, pentru ca abia aceasta il are in centrul ei pe elev. Indiferent cat de des o vor repeta demagogic legile, statutele si regulamentele didactice, in centrul invatamantului de masa nu se afla elevul, ci masa.
Si cum ar putea fi altfel? In anii de dupa 1989, corpul profesoral a sperat ca efectivul claselor va scadea de la 30 la 15-20 de elevi. Daca s-ar fi dorit acest lucru, si daca s-ar fi vrut un invatamant centrat pe elev, s-ar fi intamplat, numai ca avem exact ceea ce s-a vrut: o magma amorfa de elevi in care se plutesc, din loc in loc, resturi de profesori famelici. Corul celor care arunca anatema pe parintii care indraznesc sa iasa din sistem apara ciorba aceasta plictisita in care insulele de normalitate au un inconfundabil aer anacronic si apar doar cu titlu de exceptie. Aceiasi oameni care stiu foarte bine ca diplomele romanesti nu inseamna nimic nici macar in Romania (cu exceptia diplomelor de Drept de la Spiru Haret pentru care se bat secretarii primariilor rurale), care constata pe pielea lor ca avem mecanici auto jalnici, instalatori care se uita inmarmuriti la o chiuveta infundata si tehnicieni veterinari incapabil sa faca o monta artificiala la bovine. Toti, produsi ai invatamantului public.
Ce i se poate reprosa invatamantului public? Ideea monstruoasa ca toti copiii de aceeasi varsta ar trebui sa invete aproximativ aceleasi lucruri, in acelasi moment, cu aceeasi viteza. Parintele ei spiritual este industriasul american Henry Ford, inventatorul benzii de montaj. Singura diferenta dintre profesorul care preda in acest regim si simpaticul Charlot din filmul Modern Times (1936) este aceea ca muncitorul pedagogic isi poate permite orice cota de rebut vrea el. In spatele lui Charlot sta un supervizor gata sa-l traga de urechi si sa-i dea suturi in fund – anii din urma demonstreaza ca picajul invatamantului de masa este departe de a se fi terminat. Uneori, nivelul ratarii copleseste pe acela al reusitei, iar esecul este mai perfid si mai greu de cuantificat decat ne-am putea imagina. Exista pierderi paradoxale: cum sa te raportezi la elevul cu raza scurta de actiune, care invata atat cat ii ceri si nimic mai mult, ridica mana doar atunci cand stie, vanatorul abil de note, plin de succes dar lipsit de initiativa si pasiune, care in final nu “leaga” cunostintele fiind lipsit de orice alt scop decat acela de a fi “bun” in mediul clasei?
Facem mare caz de promovabilitatea la examenele nationale de orice fel. Avem fetisul diplomelor, o poza lipita cu timbru sec de o foaie de hartie cartonata ne pare o realizare. Prin anii 30, Paul Valéry, in conferinta Bilantul inteligentei, atragea atentia asupra unui paradox deja cunoscut in epistemologia stiintei: orice control perverteste actiunea la care se aplica (cu cat masuram mai mult, cu atat scade precizia!). Din cel mai inalt punct de vedere, orice examen national nu este decat o forma de mediocritate intens organizata. Dupa cum spunea Paul Valéry: “Importanta crescanda a [diplomei] este un obstacol in calea culturii si a eficientei invatamantului. Diploma da nastere la false sperante si la o serie de viclenii condamnabile. […] Vizand-o, scopul elevului nu mai este achizitionarea unei culturi. Profesori si elevi isi organizeaza efortul in functie de o proba definita, cea a bacalaureatului de exemplu, si tind spre minimul care poate fi cerut. […] Cursa dupa diplome a dat nastere unei forme de culturi prefabricate de nevoile probei care este contrariul unei autentice formari intelectuale. Pentru candidat, investigatia personala se reduce la programa. […] Dar aceasta metoda da nastere unui mod de cunoastere nefast culturii. Cultura, dimpotriva, procedeaza prin imbogatire personala, originala, fara imperative temporale.”
Daca diploma este “o pierdere totala, radicala si necompensata, de timp si de energie”, cum spune acelasi Paul Valéry, va rog sa va ganditi care este pretul claselor a VIII-a si a XII-a, cele dinaintea examenelor de sfarsit de ciclu. Ca sa nu cautati prea mult, va spun eu: limba latina si filosofia. Aproape fara gres, acestea sunt sacrificate in favoarea dopajului intelectual dinaintea examenelor. Daca ar fi sa dau crezare elevilor mei din clasa a IX-a de anul acesta, franceza incepe sa sufere soarta latinei. Sacrificiul, din punctul meu de vedere, este o forma heirupista de sinucidere intelectuala colectiva. Si nu este un accident, este o alegere premeditata a profesorilor, chipurile pentru a-i ajuta pe elevi. Doi ani scolari din doisprezece sunt complet dati peste cap inaintea unor examene de o patetica mediocritate. Dupa care ne miram ipocriti ca tinerii de ieri sunt astazi lipsiti de discernamant si ordine in gandire.
Hai sa vedem ce se poate face in sistemul scolii acasa si sub niciun chip nu va fi facut vreodata de scoala publica postmoderna. Neil Postman, in The End of Education, preconizeaza ca solutie pedagogica la marasmul contemporan un parcurs stiintific centrat nu pe adevaruri imuabile, ci pe eroare. Un elev care, pana la axiome si legi, se concentreaza pe documentarea erorii, este un adult care intr-o zi va incepe sa gandeasca. O abordare diacronica a stiintelor din prisma caderilor si recuperarilor ar putea reprezenta antidotul la certitudinile sterpe ale celor care, dresati din scoala sa repete, confunda crisparile cu gandirea. Scoala clasica nu are nici timpul, nici rabdarea pentru aceasta maieutica platoniciana a erorii.
In invatamantul public, avem ore de educatie tehnologica fara nicio reflectie despre impactul tehnologiei asupra modului nostru de a ne desfasura viata si de a gandi. Limba romana a devenit una dintre cele mai inginerizate discipline, care a eliminat cu desavarsire persuasiunea seducatoare pentru lectura, iar noi ne plangem ca elevii nu citesc. Se poate invata mai multa geografie dintr-o excursie de moda veche, cu traseu montan parcurs cu piciorul, decat din manualul de geografie predat in clasa. Cu certitudine istoria poate suscita pasiuni de durata, dar am dubii serioase in privinta eliminarii cronologiei din programele actuale. Nu cunosc obiect mai detestat ca logica din clasa a IX-a, si totusi ce jocuri fantastice ar putea-o ilustra. Cand am inceput sa predau, undeva la finalul secolului trecut, aveam colegi de engleza, italiana si germana. Astazi, toata lumea vrea doar engleza, si nimic mai mult. Daca vrei sa-ti inveti copilul greaca si latina, exista doar solutia scolii de acasa.
Diferenta fundamentala dintre invatamantul de masa si homeschooling este aceea dintre un produs de serie si un unicat. Pastrand proportiile, exista oameni pentru care o camasa dintr-un supermarket este suficient de buna, la fel cum exista unii pentru care idealul de eleganta este o ie din canepa, indelung brodata manual. Nu cred ca una o ameninta in vreun fel pe cealalta, cred dimpotriva ca este loc sub soare pentru orice, in orice caz, obsesia pentru controlul total tine de panica si de autoaservire. Este penibil sa interzici iesirea din sistem intr-o tara unde cultura plagiatului incepe din clasele I-IV si a carei cea mai buna universitate se mandreste ca se afla “printre primele 600 din lume”. Desigur, aventura scolii acasa poate devia spre superficialitate, dar acesta nu este un motiv pentru a suprima principiul in sine. La urma urmei, nu ducem lipsa de scoli proaste nici macar dupa criteriile noastre mediocre. Iar cei mai multi dintre adulti, odata terminat numarul diplomelor pe care un om rezonabil le poate obtine, sfarsesc prin a inlocui pentru totdeauna orice urma de activitate intelectuala cu televizorul.
Articol preluat din radu-iliescu.blogspot.ro
