„Singura cale de a forma copii buni este să devenim mai întai părinţi mai buni!” Zig Ziglar
Când băieţelul meu mi-a spus, într-o seară, „Mami, eu vreau să fiu nemuritor!”, primul meu impuls a fost să-i spun „Nu se poate!”. Însă ceva m-a oprit…„Da, se poate!”. „Serios? Cum?” m-a întrebat el. „Simplu…prin copiii pe care-i vei avea. Așa vei fi nemuritor.” Poate suna cel puţin ciudat pentru un copil de șase ani un astfel de răspuns, dar, pe el, cel puţin, l-am pus pe gânduri.
Când ne hotărâm sau când se întamplă să devenim părinţi, ne facem atât de multe planuri despre cum și ce anume vom face sau nu vom face cu copiii noștri, ce le vom spune, cum îi vom educa, ce vom alege pentru ei. Avem aproape nouă luni la dispoziţie să ne „înarmăm” cu informaţii, cărţi, opinii, păreri, idei din cât mai diverse medii, să mergem la cursuri de parenting pentru ca nașterea și creșterea copilului să nu ne ia prin surprindere. Dar, cu toate acestea, planurile se schimbă când bebe vine pe lume și toate informaţiile pe care le aveam, cărţi, idei, opinii, par să nu ne mai fie de folos. Pentru că, vorba zicalei românești, „teoria ca teoria, dar practica ne omoară!” Vom crește ca părinţi alături de copilul nostru. Vom fi părinţi pentru copilul NOSTRU, și pentru că bebe nu vine la pachet cu un manual de utilizare, noi va trebui să ne construim unul special, unic, pentru copilul nostru.
Să fii părinte, pe lângă bucuria și mândria pe care ţi le dă acest statut, înseamnă să ai cea mai mare responsabilitate pe care ai avut-o vreodată și pe care o vei avea de acum încolo. DE CE? Pentru că TU ești modelul (poate e prea mult spus un fel de Dumnezeu) copilului tău, primul Univers cu care el intră în contact, prima voce pe care o aude, primii ochi pe care-i va vedea, primul zâmbet care i se oferă, prima mână întinsă spre el, primul lui…TOT! Părinţii sunt făuritori de OAMENI. De aceea, să porţi o astfel de responsabilitate nu este deloc ușor.
Să fii părinte înseamnă griji, înseamnă nopţi nedormite, zile care seamănă cu noaptea și nopţi care seamănă cu ziua. Să fii părinte înseamnă să ai multă răbdare , încredere în tine și încredere în copilul tău.
Să fii părinte înseamnă să-ţi dai viaţa peste cap, într-un fel. Și cum spuneam la început, oricât ai citi și oricât te-ai informa, oricât ai „culege” informaţii de la prietenii care au copii, „viaţa bate cărţile!”. Pentru că nu există reţete, pentru că nu există doi copii la fel, pentru că nu există doi părinţi la fel, pentru că oamenii sunt diferiţi și diferite sunt și problemele, situaţiile de viaţă cu care fiecare se confruntă. Psihologic, comportamentul se definește ca fiind „interacţiunea dintre caracteristicile persoanei și caracteristicile situaţiei în care se află.” Nu cred în reţete sau în 5/7/10 pași pentru „un somn liniștit al copilului”, sau „pentru a răspunde nevoilor copilului tău” și așa mai departe din simplul motiv că suntem diferiţi și ce funcţionează la cineva, nu funcţionează la altcineva. Imaginaţi-vă că toti știm să facem supă de pui și avem toţi aceeași reţetă și aceleași ingredinte. Credeţi că supa de pui va avea același gust?
Îţi dai viaţa peste cap pentru că ai o mogâldeaţă care schimbă toate traiectoriile și toate rutinele pe care le aveai până atunci. Somnul e pe bucăţele, timpul pe care-l aveai „pentru tine” nu mai există (în aceeași măsură în care era înainte), prietenii/cercul de prieteni se schimbă. În general, tindem să ne aliem cu persoane care au, la rândul lor, copii. Ceea ce este firesc, până la urmă, pentru că criteriul în formarea unei prietenii este să ai hobby-uri sau lucruri pe care să le împărtășești cu celălalt. Unii prieteni vor coborî din trenul vieţii tale, alţii vor urca, alţii vor rămâne.
Să fii părinte ar putea înseamna să te schimbi. De ce să te schimbi? Pentru că dacă vrei să crești un copil sănătos din toate punctele de vedere, atunci tu ești cel care-i oferă această scenă pe care el să joace. Tu ești cel care asigură „decorurile” (adică tu ești cel care-i asigură sentimentul securităţii și al identităţii de sine, tu îi modelezi încrederea în sine și în ceilalţi), tu ești cel care dirijează piesa (pentru că tu ești reperul copilului tău, tu ești cel ce impune regulile și formează copilului respectul de sine și respectul faţă de celălalt; tu reprezinţi autoritatea). Și, totuși, de ce să te schimbi? Dacă vrei ca puiul tău să zâmbească, va trebui ca tu să zambești primul; dacă vrei ca el să respecte regulile, va trebui ca tu să o faci primul; dacă vrei să vorbească frumos, va trebui ca tu să o faci primul; dacă vrei ca el să nu mănance cartofi prijiţi, sau junk food, va trebui ca tu să fii modelul și să eviti să mănânci astfel de lucruri. Toate obiceiurile se învaţă în familie, iar asta înseamnă că familia este cea care are rolul fundamental în educarea copilului, și nimeni altcineva. Nicio instituţie nu este mai importantă în formarea copilului decât instituţia FAMILIEI! Iar copilul nu este altceva decât oglinda părintelui, de cele mai multe ori. Astfel că, atunci când ceva nu ne place la puiul nostru, în loc să căutăm „ţapi ispășitori” în alte locuri (grădiniţă, școală…etc), cel mai indicat este să ne uităm la noi înșine, ca părinţi.
De multe ori, privindu-ţi copilul, te poţi vedea pe tine însuţi – pe tine nu cel care i-ai dat viaţă, ci pe tine cel care l-a MODELAT, cel de la care copilul tău a ÎNVĂŢAT. Copiii fac și spun lucruri pe care le învaţă/văd acasă, la părinţii lor. Dacă vrei, poţi să-ţi privești copilul ca pe o floare pe care trebuie să o îngrijești și trebuie să știi exact CE și CÂT îi trebuie pentru a crește și a înflori.
Să fii părinte înseamnă, în egală măsură, să te simţi obosit (oricât de mult îţi iubești copilul și oricât de mult ţi l-ai fi dorit), epuizat uneori, cu nervii întinși la maxim. Pentru mine, a fi părinte înseamnă să fii de gardă 24/24, 7 zile din 7. Nu poţi să-ţi dai demisia „din funcţie”, pentru că e pe viaţă. De aceea, ca orice muncă, presupune, pe langă transpiraţie multă, și oboseală, și tristeţi, și…uneori, și dezamăgiri.
Psihologul americam Thomas Gordon spunea un lucru pe care părinţii îl uită de multe ori… „părinţii sunt și ei oameni!”. De aceea, tot ce e omenesc ne aparţine și ne este cunoscut, deopotrivă. Părinţii nu sunt (și nici nu trebuie să fie) nici zen, nici Hercules…părinţii sunt oameni meniţi să crească, să educe, să modeleze, să creeze alţi oameni și să le dea aripi să zboare. Poate că e firesc ca, uneori, să te oprești, să te dai la o parte și să privești lucrurile ceva mai detașat dintr-o altă perspectivă. Poate că e potrivit ca, din când în când, să faci o pauză și să spui „nu mai pot”…oricum o vei lua de la capăt. Dragi părinţi, daţi-vă voie să fiţi și voi, înainte de toate, oameni!
Să fii părinte reprezintă, poate, cea mai grea „meserie” din lume…cea mai veche, însă pe cat de veche, pe atat de grea și fără posibilitatea unei pregătiri prealabile; formarea este „la locul de muncă”. Reprezintă cea mai grea „meserie”, pentru că ea implică responsabilitate deosebită, corectitudine, flexibilitate, adaptare, preocupare pentru tine, copil și familie ca întreg, pentru că nu există reţete și pentru că nimeni și nimic nu-ţi poate „garanta” rezultatul.
Mirela Ţigănaş
Psiholog clinician specialist/psihoterapeut
www.psymind.ro
0751291115
[email protected]
